Mi-am luat "la revedere" si anul asta de la mare. A fost o iesire de o saptamana care m-a facut sa ma simt ca acasa... Nu credeam ca pot sa ma intregeasca atat de mult diminetile in bar, punand muzica mea preferata, band cafeaua cu lapte cu Pompy si privindu-mi prietenii cum inca viseaza sub soarele arzator, in sacii lor de dormit, arsi de foc si prafuiti; trandaveala pe nisip, sub cerul senin bruiat de pescarusi, marea agitata si muzica frantuzeasca; serile pline de energie ce ravneau cat mai mult la distractia lunatica si alcoolizata... Oamenii noi din jur pareau ca ma strang in brate cu ale lor priviri, ca sunt cei mai prietenosi, nimic nu ma retinea de la a-mi descarca veselia in fel si chip, dansand, cantand, zambind fara ca cineva sa-mi spuna o gluma... Nici o zi nu era la fel, nici o noapte nu semana cu cea de dinainte... doar fericirea din mine era la fel de profunda. Dupa cinci zile, sunt tot acolo.
“Speranta moare ultima, de aceea ne ingroapa pe toti.”
Asa cum mi-am promis, urmatoarea postare pe blog am vrut sa fie cu ocazia primului meu salt cu parasuta. Dupa sase luni de sudoare, compromisuri, saptamani fara weekend, vacante pierdute, tot nu am zburat. Nu am avut norocul sa ma clasez in primii 20, am fost a 21a persoana. Mi s-au dat sperante si sfaturi sa raman,sa nu cumva sa plec de la ei pentru ca o sa primesc aprobare de zbor. Asa cum este mentionat inca de la inceputul acestui minunat curs de parasutism in cadrul Aeroclubului Romaniei, sunt oprite 20 de “rezerve” astfel incat daca o persoana din primele 20 renunta pe parcurs sau inca de la inceput, sa fie bagata automat la salturi o rezerva (de obicei multi se retrag inca de la primele salturi). Asa am si facut. Am ramas la ei, am mers aproape zilnic la 15 km de Bucuresti facand tot ce mi s-a cerut (curatenie, ordine, in general treburi pentru ingrijirea aerodromului pe care il foloseam in cadrul antrenamentelor).
A inceput si etapa de zbor intr-un final, la sfarsitul lunii iulie. S-au retras doua persoane din primele 20 cu loc. Urma sa primesc si eu aprobare fiind prima rezerva. Am asteptat o saptamana aceasta aprobare facand aceleasi munci ca si colegii mei (in conditii de soare, canicula, putina mancare luata de acasa, mai mult de 8 ore/zi, apucand sa dormim in medie maxim 5 ore pe noapte). Vazand ca nu mi se da nici un semn cum ca as zbura, decat promisiuni de pe o zi pe alta, am luat masuri si m-am adresat personal Comandantului Detasamentului de Parasutism, Dan Grigore. Acesta mi-a raspuns sfidator ca el nu are de gand sa mai dea nici o aprobare si credea ca situatia este clara de la inceput, insistand sa adauge “Eu i-am spus domnului Brezuica de la inceput ca am doar 8 locuri, nu 20,el are cei mai multi elevi, in celelalte orase ale tarii nu se dau atat de multe brevete”. Am ramas fara replica si am plecat din biroul sau.
Dupa jumatate de an de voluntariat mi-am luat ramas bun de la instructorul meu spunandu-i ca “Ne vedem la anul”.
Cam atat am de spus despre sistemul dezorganizat, neinteresat si neplacut al acestui sport minunat la care am visat si visez in continuare.
In schimb, pot privi partea frumoasa a… acestei cacealmale. Am avut parte de cele mai bune antrenamente timp de aproximativ 3 luni(de 4 ori pe saptamana) cu instructorul Brezuica Daniel, mi-am facut un grup de prieteni noi cu care pot face multe activitati amuzante si interesante in acelasi timp, niste prieteni speciali cu care stiu ca am ceva pretios in comun, am invatat foarte multe despre acest sport chiar daca nu am reusit sa-l practic propriu-zis, iar la anul, cand voi incepe din nou cursul,imi va fi mult mai usor.
Da! Intr-un final pot spune asta. Printre multe emotii, frici, rasturnari de situatii, ambitii alunecoase, orgolii neinvinse si sustineri, am ajuns in fata faptului implinit. Am admis examenul ala pe care il credeam un monstru cu ochii rosii, culturist si super greoi. Evident ca nu as fi reusit fara noroc, dar sa privesc partea plina a sticlei de Absinth... acum am marele atuu si marea sansa sa fac pentru prima oara in viata, ceva! Ceva din al carui vocabular va trebui sa scot formula "nu pot"! Nu am mai facut nici un sport, nici un alt lucru care sa imi testeze vointa si regularitatea de a ma tine de el, asa ca va fi ceva cu totul nou, fata de care am un mare respect si... pot sa spun ca mi-am primit martisorul cel mai pretios:X
Reincepe sa imi placa sa merg la facultate. De fapt mai mult drumul pana acolo. De fapt nu. Imi place tot. In lipsa de altceva, incep sa ma multumesc cu lumea intr-o imagine moderna ce are conceptii si preconceptii invechite. In fiecare dimineata traversez strada Tudor Vladimirescu printre masini ce merg cu viteza, niciodata nu trec pe la semafor. De aici incep privirile nedumerite ale oamenilor din jurul meu. Continuu sa merg spre statia lui 8, mare aventura pana acolo… dau ochii cu minimum 20 de persoane uimite, interesate, dizgratioase. Baba cu naveta de “covrigi calzi” raciti si plouati, impreuna cu tigancile de la florarie imi respira in ceafa de fiecare data cand stau la trecerea de pietoni. Un boschetar ce casca, neacoperindu-si gura plina de dinti cariati si limba vestejita, isi intoarce nefiresc trupul invesmantat cu toale intunecoase,murdare si rupte dupa mine. Nu alerg dupa tramvai, o sa vina altul. Doi tineri din cartier ce asteapta impreuna cu mine tramvaiul isi infuleca pateurile grabiti, sa nu cumva sa urce in atelaj cu mancarea lor apetisanta.
Sunt amabila toata ziua. Dau locul meu persoanelor varstnice, inainte sa isi impinga burtile in mine sau cele 4-5 sacose pline cu produse alimentare din piata, deseori urat mirositoare. Evident ca la capat de linie voi cobori ultima din 41, toti oamenii avand prioritate fata de a mea fiinta neinsemna.
Cand am iesit din superba cladire a facultatii mele, pornind voioasa spre casa, a inceput sa ma ploua. Grabesc pasul prin baltoace si noroi, ocolind masinile luxoase parcate pe trotuar si ajung cu chiu, cu vai, cu valeleu, cu aoleu, acasa.
Soarele incepe sa-si faca simtite razele pe ceafa mea, standaplecata, in curte, pentru a-mi hrani iubitorul caine maidanez (Albush). Stupefiant de repede, cainele meu a renuntat la gustul si aroma oaselor de pui ramase dupa ce mi-am luat pranzul, si a fugit in spatele meu ,ca un adevarat vanator experimentat, la un gugustiuc adolescent atacat de o uriasa bufnita flamanda.
Bufnita zboara de la locul faptei peste gardul meu de fier ruginit, iar Albush urmareste traseul repezit al gugustiucului inspaimantat de salbaticia vremurilor contemporane. Traseul face ca Albush sa-mi intre in casa, in camera in care tata isi tine fel si fel de scule. Fug si eu, salvatoarea gugustiucului, dupa ei. Imi iau cainele cu o forta incredibila de ceafa si il dau afara. Nu stiam ce sa fac prima data. Asa ca am luat o lanterna, in miezul zilei, pe care am aprinso odata cu becul din camera in care era ascuns sarmanul gugustiuc. Nu il vad, nu il miros, nu il simt, dar… ii aud respiratia. Ma aplec peste niste fiare si placaje si il zaresc. Il iau fricos, usor, cu ambele maini, nestiind la ce sa ma astept de la o pasare supravietuitoare cu un puls ridicat. A fost cuminte. Am spalat gugustiucul pe cioc, la bucatarie, apoi am urcat in camera mea pentru a-l privi putin (nu am mai tinut niciodata o astfel de pasare in maini). Dupa cateva poze, l-am asezat pe aratator, si ca-ntro poveste, i-am redat libertatea pe fereastra mea deschisa. A plecat.
Instalandu-mi mai multe programe in noul meu calculator, a trebuit sa asez in memoria lui si softul imprimantei, care dupa ce si-a terminat procesul impecabil, a dorit sa o testeze, vrand sa scoata o imagine din al ei program, ce reprezenta un peisaj din frumoasa Venetie. Mi-a printat doua pere. Alb-negru.
[Ma ascund dupa draperiile intunecoase in cuibul meu agresiv, in timp ce afara ma huiduie lumina orbitoare a soarelui, rascolita in zapada imaculata din tot orasul.
Prea multa energie si veselie imi violeaza sticla ferestrei.
Intorc spatele, ma indepartez si dau frau liber omuletilor din intuneric, umbindu-mi camera atat de razboinic si necontrolat, schimbandu-mi starea de nemultumire si incomfort in relaxare absoluta.
Mirosul, pipaitul auzul si celelalte simturi imi sunt mangaiate de versuri nemtesti si satisfacute de cei patru pereti care ma inconjoara.
Ei ma mangaie si ma alina, ei ma inteleg si-mi dau dreptate, ei ma privesc si ma sfatuiesc, ei ma ambitioneaza si ma ocrotesc.
Abilitatea, inlantuirea de capacitati, insusesc paradisul acestui spatiu incarcat emotional atat de mult, precum salasul sfant in care se roaga crestinii.
Un alt fel de a-l denumi “altar”.
Calmul rudimentar se incovoiaza in jurul picioarelor mele, urcand usor spre restul trupului incordat de mahniri si de griji. In cateva momente sunt amortita.
Nu mai misc nici eu, nici omuletii din intuneric. Se face liniste in gandurile mele. Amortesc si ele, incetinesc si se opresc. Rasufla ca o locomotiva obosita dandu-si ultimul suflu in lumea obsedata de perfectiune, poluata de complexe.
Am inchis ochii. Acesta a fost biletul meu catre o alta natura, o alta viziune asupra lumii.]
[Inspir mirosul unui alt corp. Un corp ce nu mai e silit sa alerge, un corp penetrat de noroc si multumire, fara vreo urma de dezolare. Un corp cu o minte atanaraxica... idealul pe care putini oameni il ating.
Ma misc precum o balerina. In fata unei oglinzi imi analizez corpul cum se transforma. Onduielile claviculei ce ies in evidenta precum un umeras de bronz, mijlocul subtire pe jumatate umbrit din cauza ferestrei din dreapta, vertebrele coloanei aliniate ca si cand un sir de gandaci fug dupa un soarece putrezit.
Clipesc, sa nu mi se usuce ochii.
Pun un halat pe mine, ma indrept spre fereastra prin care soarele nu-si mai forteaza palpairile sa intre... va apune.
Imi fixez privirea asupra unui individ. E un fel de Sherlock Holmes... prea exact si atent la ce-i in jurul lui, incat sa nu-mi simta privirea ascunsa de dupa perdea.
Ma deplasez in strada si merg in spatele lui pana in dreptul unei intersectii. Isi intoarce subtil privirea, parca sa verifice daca mai sunt acolo. Grabeste pasul pana ce ajunge pe o straduta cu case supraetajate, copaci de-o parte si de alta a aleii, se opreste brusc si se intoarce cu fata la mine. Se apropie grabit.
Ma ia de ceafa cu o mana si ma indeamna sa merg intre doua case, la loc ferit de privirile trecatorilor si de ochii copiilor ce se joaca in zapada. Nu scoatem nici un sunet. Sunt speriata, mai mult tremur de frica decat de frigul ce-mi intra prin halat. Imi mangaie fata privindu-mi buzele, apoi ma saruta apasat, cu pofta. Mainile ii coboara rapid pe torace. Imi strange cu putere coastele ridicandu-ma putin de la pamant. Isi dezlipeste buzele de ale mele si ma priveste printre fulgii de zapada.
Il apuc de gat cu mainile inghetate, apoi imi inclestez degetele in parul lui ud si inghetat.
Suntem o saramura fierbinte ce scoate aburi in zapada.
Mergem la el. Imi ofera o cana aburita cu ceai negru, delicios.
Doar adormim cu pielea la vedere sub o patura si un cearceaf uzat.]
[O noua zi. O alta zi in pielea altui corp, insa cu acelasi scalp.
Ma indepartez de fereastra unde apusese soarele, ii intorc spatele si revin in camera cu cei patru pereti ascultatori si versurile nemtesti.]
Cum spunea prietenul meu , Strutter : " Viata e precum o scula.Cand e sus - la inaltime, cand e jos - pleostita ca o fleasca.Viata e plina de instabilitati!".
Viata e un sistem complex de schimbari. Schimbarea inseamna emancipare, evolutie, cunoastere de lucruri noi, deci experiente.
Daca nu vrei schimbari, mai bine baga-ti capul intr-un cuptor cu microunde.
Era si el satul de portocaliul zilei, de culoarea cea perfect vesela, demna de tarat prin apa rece a unui parau de munte, sa se raceasca si sa dea cu capul de toate pietrele alunecoase, sa devina un albastru.
Un albastru care il asteapta mereu pe baiatul aparent multumit de ce are, dar cu niste asteptari atat de putin extravagante si de mate, incat abea raul poate sa le defineasca.
Se impaca bine cu paraul. A inceput sa ii spuna secrete uimitoare, secrete care chiar si baiatului i se par de lux, ba dulci ba sarate ba acre, ba moi ba pufoase ba aspre, ba reci si fierbinti uneori.
Paraul il asculta, dar secretele fug cu viteza spre gura de varsare, intre secretele altora. Se intampla ca si cum pasagerii unui avion ar sari din el si ar putea zbura, ca si pasarile...atunci pasarile nu ar mai avea ceva special incat sa se numeasca pasari... pentru ca nu ar mai fii singurele zburatoare (exceptand dezgustatoarele insecte).
Face broaste albastre pe rau cu niste pietre pe care le boteaza.
Ziua devine albastra. Simte racoare pe piept, aude tipatul raului plin de soapte ce vor sa fie si ele auzite, sa se simta si ele iubite, chiar daca in realitatea baiatului, ele sunt placerea lui de-o viata.
Isi ia vorbele cu ea, iese sa se plimbe, sa gandeasca cu vorbele ei.
Merge agale , scufundata de talpile gandurilor si vorbelor altora.
A iesit cu un scop de aceasta data.
Vrea sa vada daca ea e cineva, daca vorbele ei sunt de acord cu gandurile ce prepara in creierul ei multe feluri de mancare... uneori felul II se mai taie, deci si gandurilor le mai trebuie cateodata lectii.
Ajunge intr-o poienita... se uita in sus spre cerul imbibat in lumina. Cade in genunchi, apoi pe burta. Mangaie firele reci de iarba cu fata, lasandu-si ochii inchisi si buzele sa se regaseasca.
Gandurile se trezesc din somnul de dupa-amiaza din cauza zumzetului placerii, incep a chicota asteptand vorbe straine pentru a rupe legatura corpului cu natura.
Sa fie, oare, gandurile mai puternice decat placerea? Iar daca sunt, e spre binele fetei?
Oricum ar fi, momentan se joaca cu firele de iarba care se apleaca la fiecare adiere de vant, precum un val de pe stadion.
Am dat pagina si s-a rupt firul.
Nu cel de iarba,
Ci acela al legaturii dintre baiat si fata. Asta pentru ca rutina timpului in care se iau decizii e mereu lipsita de detalii esentiale ce privesc viitorul. Deciziile nu pot fi limpezi si albastre daca se iau mecanic.
Tind sa cred ca iscusinta de a continua actiunile vietii consta in stabilirea rentabilitatii, obligatiilor si drepturilor ce revin dupa o decizie.
Poti ajunge la o varsta in care au indraznit firele albe sa fie majoritare si sa spui “mai demult credeam,simteam,voiam @#%&”
Sau
Poti spune
“mai demult am crezut pentru ca am simtit si am vrut @#$&”
Recolta de experiente iti umple viata, fara ea...esti gol. Fara ea esti precum un glob de Craciun: frumos, de care se folosesc ceilalti,uzabil, fara nimic de spus... GOL!
Sa ajungi la o varsta inaintata, sa fi pretios ca un recif pentru ca placerea si gandirea s-au imbinat cu o savoare de reusita, e doar patrunzator pentru persoana ta, pentru fiinta din tine care va zambi.
Acuma,nah, o sa inteleaga si o sa rada care mai e p systemJ) care nu,…pula mea*coae,sunt praf,deaia scriu asa)
Stii k toate cartierele au si blocuri.toate blocurile au gasti de pustani,toate gastile d pustani fumeaza iarba si alte chestii,toate chestiile dubioase trebuie folosite in mai putin de surdina,sa nu se faca zgomot sis a se trezeasca pisica din casa.(ala kre se ocupa de bloc cand locatarii sug pula)what you’re gonna do , fuckin lil bit of my shit?!, they will come for you,they are smelling you for sure;)
Uite cum merg lucrurile, si daca nu e asa si la tine,afirmateJ) :
Le spui alor tai ca te duci pana in militari…in mall,pula mea. Dupa 5 minute esti cu doi pricopsiti cu tricouri. Pana ajungi la destinatie [ajungem la etaju 9 al blocului cu 16 etaje.ne asezam p trepte sai asteptam si p restu pt ciocolatele,facem zgomot k nu mai avem timpane din cluburi,locatarii jegosi plini de negi si formol arunca cu petarde p scarasa ne goneasca. Petardele suna k niste arme de foc in pula mea, patru din noi erau deja un etaj mai sus, au sarit ca sariti,fricosi de politie. Coboram pana la parter cu liftu,ne sare inima din spatele coastelor,se pune in fatza si tipa. Bah suntem cretini,gura!!!] , in scara de la et 1 al blocului pare mai bine, va inmultiti…ajung vreo zece intrun final. Nu ajung gramele alea. Fiecare vine cu ceva bun,ca asai in tennis.
liniste.
Shhhh…..!
Rulam..
Vorbim in soapta
Radem sacadat si incet
Trec cuiele de cateva ori printre buzele tuturor…
Suntem sparti in muie!
Radem tare, cu pofta, de ne cacam pe noi, pt k doi trocaleti cu gura pana la urechi se cred in lamburghini si fac curse, la care unu face pe semaforu si spune : rosu!
Vorbim tare si ne bagam organelle in patriotism, scuipand in scara de blog si facand mizerie, neintentionat,directionat.
Stingem toate cartoanele.
Blocul rasuna de fericirea noastra stricata si imputita.
E bine coaeeeeeeeeeee …:X
Ma cac,am stat prea mult in ‘mall’… screw you guys,I’m going home!
Nu. Aerul din stomac si vuietul din plamani nu construiesc nicidecum o iarna mai puternica decat cea in care se ard bucati mari de lemn pentru caldura. Iar asta pentru ca trupul este intr-o febra continua, transpirat si obosit. Chiar si intr-o seara luminata de stralucirea zapezii sub oftatul singuratic al lunii , trupul e inca incins. Fierbinteala nu poate produce altceva decat un condens interior... pe care speciile vii il disting ca fiind lacrimi. Plansul poate smulge curiozitati, sau impresii, sau nepasari. Condensul nu va presa insa nimic din jur... e o pura manifestare a corpului, amestecat cu sufletul. Una din cele mai sincere manifestari ale omului?
M-am trezit plina de viata si nerabdatoare azi. M-am ridicat din pat si m-am dus direct la oglinda. “Azi ma voi deghiza intr-o pitipoanca”, mi-a trecut prin cap, fulgerator. La fel de fulgerator mi-a si iesit idea asta stupida din minte. Nu trebuie decat sa incerc sa fiu o persoana normala. Oook… dar eu n-am haine normale. Imi dau sifonierul peste cap si imi dau seama ca am niste pantaloni lungi cachi, un tricou mai larg negru si alte chestii care nu ma vor scoate in evidenta pe strada. Le pun pe mine, iau sapca, hanorac,geaca,ghiozdan. Bun. N-am mai aratat asa de vreo doi ani.
Nu pot sa cred ca nu se mai holbeaza lumea la mine pe strada.Merge! Mda…azi va fi o zi ciudata. Ciudat de normala pentru mine.
De fapt,toata faza este ca am incercat si eu, ca tot omul civilizat, sa merg la o sala de fitness. Nu sunt genul care vrea sa arate exemplar, sau vreo obsedata de infatisare, dar simt ca imi trebuie putin antrenament de genul asta.
Nu mi-am facut abonament la vreo sala de fitze, ci am mers cu Cristina la sala ei de sport de la ASE. Nu m-a intrebat nimeni cine sunt (fiind deghizata, fara sa mi se vada stilul sau parul albastru in degrade, n-am iesit in evidenta), asa ca mi-am vazut de aparatele pe care nu steam sa le folosesc. Sunt ridicol de simple unele,dar foarte utile.
Dupa o ora si douazeci de minute, imi simteam picioarele extreme de tonifiate si pline de forta. Sper ca maine sa n-am febra musculara!
Am iesit din sala,am mers la baia din camin sa-mi dau sapca jos sis a renunt la “deghizare”. Mi-am luat frumos ruxacul si am pornit spre minunata mea facultate, RAU, unde chiar mi-am facut curaj si am intrat si in sala noastra de sport (la care iti trebuie abonament pentru a o folosi)… M-a condus un tip aparent de treaba sa o vizitez. Intr-adevar, arata intr-un mare fel… J) , apoi mi-a prezentat si lista de preturi,destul de… dolofana.
Fitness, aerobic, street dance, solar, sauna , masaj de mai multe feluri, hammam (ceva turcesc, n-am prea inteles) sunt la preturi acceptabile pentru nivelul facultatii si dotarii.
Mi-ar prinde bine o perioada de antrenamente,dar ma mai gandesc pe care o voi alege… RAU ramanand in continuare in topul preferintelor mele, dar pt. a beneficia de tot ce imi ofera (contracost), trebuie sa castig la LOTTO.
Un moment revolutionar, salbatic, putin urban in care ies scuipate de invidie, rautate si egoism acele creaturi ridate, cu un corp aproape scurs, parul odata matasos,devenit incalcit si plin de mizerie, iar ochii semideschisi, dusi departe de prezent.
O statiune inecata in somn si imbecilism incepe sa se extinda animalic, tragand dupa ea obiceiuri si noxe auditive infricosatoare ce te deranjeaza noaptea si te fac sa-ti bagi capul sub patura.
Se schimba totul, nicidecum in bine. Nu va mai atinge nimic forma de dinainte. Respiratia greoaie in mirosul de gunoaie nu lasa privirea vioaiesa admire nedefinitul viitor…capul isi pleca in iarba uscata si degradata de pe marginea drumului. Merge. Cauta un loc mic si linistit, notiunea de “dragut” fiind prea abstracta pentru creaturile ce-o inconjoara.
Tine sub geaca veche primita de pomana, un pui de pisica. Se incalzesc reciproc si isi vorbesc:
-Micuto, ce-as putea oare sa fac sa ne salvam de rautate?
-Ehh… orice raspuns vei primii la intrebarea asta naiva, afla ca e prea tarziu… ea ne va prinde si ne va ridica de picioare, tarandu-ne prin noroi, scoici stricate si fecale, pana o vom adopta in suflete.
-Dar nu vreau sa fim prinse! O sa tip si o sa ma zbat pana imi voi face rani, pentru ca sangele meu s-o atinga si s-o spele, inecand-o pentru totdeauna
-Vrei sa spui ca ti-ai da viata pentru a distruge rautatea din ceilalti?
-Vreau sa o ucid pe ea si pe cei contaminati. Aici e loc de o lume mai buna ce trebuie sa se nasca.
Apoi furtuna de sentimente aparu. A aratat ca e adevarat, stropii ei puternici de sange distrug. Focul s-a extins precum o chestiune ce nu poate fi oprita si totodata omorand cu jeturi resturile de creaturi necivilizate, alarma incetand sa mai sune.
Pasagerii se descompun. Retinele si rasetele tropaie alert de furie in directii nocturne, necontrolate.
Viteza evolutiei, acum, alearga in nuante de negru.
Nu vreau sa se incradreze intr-un cliseu toate ideile mele. Intrebarile existentiale, de obicei fara raspuns , pe care toti ni le punem la un moment dat in timpul ce ne-a fost acordat de cand ne-am nascut, pana ce vom murii, au fost deosebit de des puse, analizate si au in continuare acelasi “raiting” mare. De asta nu ma voi intreba nimic.
Am trista certitudine ca raspunsurile incercate nu ma vor satisface niciodata mai mult decat rezultatele propriei mele experiente, in prea putin insemnata mea viata.
Toate, absolut toate, activitatile omului sunt cu dus si intors in societate.
E usor sa incerci,dar e greu sa continui sa faci ceva regulat, cu placere.
Ma uit in jurul meu si nu-mi vine sa cred din ce sistem de retele extrem de complicat fac parte.
Eu, un om destul de simplu, vulnerabil, care habar nu are incotro sa se indrepte, ce vrea sa stea in loc de frica sa nu aiba parte de neplaceri, se ascunde.
Stau chircita, cu caciula trasa pe ochi pentru ca vad dezastre in jur, vad tristete, vad nervozitate, vad toate defectele lumii cum m-ar putea afecta daca ma ridic in picioare. Stand dreapta si incercand sa pasesc, ar exista multe pericole pentru mine si pentru oricine, ca om, la inceput de drum.
Ca in viata de zi cu zi. Nu ai siguranta de a nu fi calcat de vreo masina, atacat de diversi sau inselat de cei cu care ai contact. Cu toate astea, ne continuam obisnuitele zilnicetotusi riscante, asumandu-ne extrem de multe pericole.
Stand intr-o oarecare umbra, chircita, cu caciula pe ochi si privirea incruntata in acel intuneric, ma feresc de aproape toate pericolele existente, insa nu voi avea parte de ce-mi poate rezerva viata... tristetea, sictirul, aroganta, neputandu-mi fi alungate.
Mi-ar fi placut ca “risc si castig” sa fie motto-ul meu, dar nu sunt chiar atat de... curajoasa, cum pretind a fi uneori.
Acum vine si replica “depinde cum privesti lucrurile”... un fel de a spune “ mintea este precum o parasuta, functioneaza doar cand e deschisa”.
Pana de curand, eram foarte multumita de ceea ce sunt, pana la varsta asta, nici nu imi puneam astfel de probleme (unul din imensele defecte ale oamenilor de rand, nu isi pun probleme). Cineva mi-a deschis oarecum mintea si mi-am dat singura seama ca gresesc si ca sunt doar una din obisnuitele victime ale societatii, ale sistemului, ale lumii in general.
Valoarea...insemnatatea unui om mi-as dori sa cred, insa, ca rezida in ce este pentru el insusi, ca persoana, ca suflet si abea apoi ce reprezinta pentru cei din jur... prieteni, mai putin prieteni, conducere, continent, planeta.
Aici intervine cugetul, intelegerea si judecata inimaginabil de mult. Ceea ce stim ca ne diferentiaza de animale, gandirea profunda asupra lucrurilor, tocmai ea sa fie cea care ne impiedica sa fim buni sau sa reusim cu usurinta? asta daca ne ridicam pe varfuri, asta daca ne-am ridicat de jos...
Sunt atatea concluzii trase in mintea mea ce se bat cap in cap, un amalgam de variante, dintre care nici una nu este ajutatoare...
Oricat mi-as trage caciula pe ochi si pe urechi, vuietul din jurul meu nu se va transforma in veci intrun ciripit de vrabiute.
Printre sunetele de flex si bormasini ce-mi invadeaza camera pe geamul larg deschis, de dimineata, incerc sa imi intind corpul si sa ma ravasesc pe scaunul de la birou.
Brusc, simt un discomfort pe spate, in partea stanga. Shit! Tatuajul! Cum puteam sa uit de Steve?!Da. Steve il cheama pe soricelul-spiridus pe care ieri mi l-am marcat pe pielea mea curata. Este primul meu tatuaj...pe care l-am dorit de foarte mult timp, cca.1 an si jumatate si iata ca pe 22 septembrie 2009, chiar am reusit sa il fac.
Cu ajutorul unei cunostinte (Mitzu), am dat de un tip foarte priceput , care mi-a luat foarte putin, tinand cont ca l-a facut la salon si intr-o dimensiune de doua ori mai mare decat am vrut initial.
Ca un pont (sau reclama) , va spun ca salonul este la o suta de metrii de depoul de tramvaie Dudesti, adica aproximativ in spatele Mallului Vitan. E un loc nou, ingrijit, cu tipi foarte ok si cu muzica buna ( nicidecum in genul aluia din interiorul mallului, unde la casa e o pitipoanca, iar pe scaunele de tatuaj sunt cocalari care isi fac tot felul de dragoni sau litere chinezesti).
Sper sa nu am probleme cu el, voi posta si poze dupa ce trec de perioada cu Baneocin (unguentul ce trebuie aplicat destul de des pentru a nu se usca pielea si a o proteja).
My friend, Steve, will be with me FOREVER… I hope.
